Alexandru a luat-o, ca în fiecare miercuri, spre Trocadero. A tăiat Parcul Cișmigiu, institutul la care lucra fiind într-o veche casă boierească la capătul dinspre Sala Palatului, undeva în spatele blocurilor, și s-a îndreptat agale spre Bulevardul 6 Martie. Îi plăcea să meargă pe aici, fiindcă mai vedea ce filme au apărut în oraș, se zgâia la lume și făcea puțin sport, strada fiind în pantă. Mergea cu pași mari, hotărât să se dezmorțească repede. Ocolea, dar îi făcea plăcere să se miște măcar jumătate de oră pe zi. Era unul din momentele preferate ale zilei.

Bulevardul 6 Martie, ce nume total nepotrivt pentru vechimea clădirilor și frivolitatea adunăturii pestrițe care stătea în fața cinematografelor, la un bilet în plus sau o mică bișniță. Ce avea ziua în care a fost instaurat Guvernul Petru Groza în 1945 cu peisajul murdar, plin de coji de semințe de floarea soarelui, nu-și putea explica. De fapt, 6 martie, pentru el, era ziua în care se născuse Michelangelo. Era jocul preferat, să găsească alte semnificații ale titulaturilor oficiale. P.C.R. însemna nu Partidul Comunist din România, ci Pile, Cunoștințe, Relații. Pasta de dinți Cristal – îți face dinții ca de cal.

Și asta îi dădea o liniște sufletească, doar de el înțeleasă. 

Ajuns la Trocadero și a cerut o bere Balada și și-a aprins o țigară bulgărească. Tradiția lor, a celor care se întâlneau în fiecare miercuri, era să aici și să bea un vermut Mamaia, specialitatea casei, dar lui Alexandru i se făcuse sete de la mersul pe jos. A luat loc la o masă, a dat berea pe gât în înghițituri mari și a întrebat-o pe chelneriță. Gina, gin aveți? Avem. De care? Covagin. A început să râdă în hohote. Era gluma lui preferată. O făcea de fiecare dată. O denumire tâmpită a unei băuturi făcută în Covasna, întotdeauna se întrebase cum se poate fabrica gin la Covasna, dar mai ales ce creier luminat dăduse numele ăsta, îi demonstra de fiecare dată că întreaga construcție e doar o șandrama ce stă să cadă. Dacă faci etichete pentru băutură cunun nume precum Covagin, nu ai cum să construiești socialismul.

(…)

Oricum, Mugur era cel mai deștept dintre ei, iar faptul că avea bani și produse îl ajuta să dea bine în ochii șefilor. 

Știa exact ce vrea, era însurat, fusese în America de câteva ori deja, dăduse doctoratul, era membru de partid, era clar că are viitorul în față. Mâine-poimâine ajungea să conducă Banca Română de Comerț Exterior. Îl bănuia și de oarece legături cu Securitatea, n-avea cum să se ducă în America la studii fără aprobarea și controlul organelor, dar de fiecare dată se liniștea spunându-și că dacă asemenea oameni vor ajunge să conducă România, poate că mai aveau o șansă. 

Ce faci, Isărescule, n-ai luat nimic? Mă aștepți cu dinaintea goală? N-ai adus nimic de la tac-tu? Era vocea inconfundabilă a lui Silviu Brucan. Și el membru al grupului, de fapt, un lider informal, dar venea mai rar pentru că întotdeauna era plecat din țară. Cu fața lui de buldog bătrân, freză cu cărare aproape pe mijloc, Silviu Brucan le plăcea tuturor. Avea aerul comunistului ilegalist trecut prin multe, dar cu nuanțe occidentale. Din toată istoria lui comunistă rămăsese cu o cochetărie, îi plăcea să i de adresezi cu “Tache”, numele lui conspirativ din ilegalitate.

Alexandru Dumitrean nu prea agrea modul brutal în care vorbea Brucan, dar îl asculta de fiecare dată cu atenție, fiind convins că se ascunde ceva în spatele vorbelor sale, un ceva pe care nu-l putea pipăi, ci doar intui. În tot ce spunea plutea un abur de complot, dar se oprea de fiecare dată în momentul în care părea că vrea să spună mai mult. 

Niciodată nu știa dacă poveștile pe care le auzea de la el erau adevărate, doar pe jumătate adevărate sau doar frânturi de imaginație bolnavă. Le spunea povești despre Dej, Maurer, Mănescu, le povestea despre America, în care stătuse șapte ani ca șef al Legației de Washington, văzuse URSS, Japonia, Franța, citea zilnic Le Monde și Pravda, dar evita subiectul Ceaușescu. Fusese în 1945 ziarist la “Scânteia”, avea și de acolo povești. Acum preda un curs de socialism științific la Universitatea de Medicină. 

Încet-încet, Trocadero s-a umplut. Au venit rând pe rând, Adrian Severin, Victor Babiuc, Adrian Năstase, lipseau Pașcu, Dijmărescu și Secăreș. Cam ăștia era membrii grupului, majoritatea de la Institutul de Economie Mondială, Năstase era la ADIRI. Mircea Pașcu întârzia pentru că avea antrenament la polo. Era cel mai sportiv dintre toți intelectualii. Paharele de vermut se goleau cu repeziciune, erau tineri le plăcea să bea până se amețeau ca să poată spune glume porcoase fără sentimente de vinovăție. Marele maestru în astfel de situații era Mugur. Acum avea unul nou: – Băieți, știți de ce au femeile coapsele calde? Nuuu – Pentru ca bărbaţii să nu facă otită. Și încă unul, încă unul…Râdeau, nu neapărat pentru că le plăceau bancurile, dar contrastul între figura de contabil serios a lui Isărescu și imaginile sexuale, dădeau un alt sens întâlnirilor. Îl și vedeau între picioarele unei femei…

Brucan, bine dispus și el după 3-4 pahare de vodcă, nu bea decât vodcă în amintirea nopților de la “Scânteia”, când dormea pe jos cu pistolul sub cap, simțea nevoia să povestească. Băieți, când m-a trimis Partidul la “Scânteia” în septembrie 1944, veneam din ilegalitate. Eram puțini pe vremea aia, vreo 1000 în toată țara, majoritatea ieșiți din pușcărie. După 1945 am aflat că eram mai mulți. Țărăniștii și liberalii ne ciomăgeau pe unde ne prindeau. D-aia aveam un pistol, Beretta, de care nu mă despărțeam nici în somn. Scriam cu praf de pușcă, nu cu cerneală. Ne băteam cu “Dreptatea” și “Viitorul”, cu “Universul” și “Adevărul” pentru cititori. Așa ar trebui să se facă presă și acum, nu rahatul ăsta cu apă rece pe care nu-l mai citește nimeni.

Hopa, nea Tache devenea critic. Toți ceilalți au ciulit urechile.

Alexandru știa că așa își justifica Brucan materialele cu înfierări staliniste din organul de luptă al PCR ale anilor ’45-’56. Nu-l contrazicea niciodată, deși avusese curiozitatea să se ducă la Biblioteca Centrală Universitară și să vadă presa vremii. Cu aprobare specială, a spus că are nevoie să o consulte pentru un proiect de educare a tinerilor în spiritul comuniștilor ilegaliști. Avea notat acasă un citat din Brucan: „Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciți. După ce a dat cea mai grea contribuție de jertfă românească pe altarul măreței lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste și a uneltelor ei din țară, aducând sprijinul cel mai prețios, cel mai dârz, plin de abnegație și sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste. Cu elan patriotic, cu o hotărâre nezdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucției țării după devastările, jafurile și nelegiuirile bestiale ale călăilor naziști, antonescieni și legionari, pășind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine.” Decembrie 1944. Ăsta era Silviu Brucan anilor de început. Era redactor-șef adjunct. Dormea cu pistolul sub cap și scria articole cu praf de pușcă. Lui Alexandru îi venea greu să accepte că un asemenea om s-a schimbat, deși viața avea să-i dovedească că destinul lui Silviu Brucan nu era o excepție.(…)

Va urma

Cum vă place?

This article has 2 comments

  1. Chiar imi place! Starneste curiozitatea pentru un “ieri” prin care am trecut ca niste copii prosti. Nu ca azi am fi mai destepti, dar macar ne-am mai maturizat putin si nu mai credem ca tot ce zboara se si mananca! 🙂

  2. Abia astept partea a iii-a!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*