BĂTRÎNUL ȘI PARCUL

 

Capitolul 1 – BOMBARDIERUL

 

Așa a început totul. Cu o întâmplare aparent banală, dar care avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. A fost doar o întâlnire în parc, într-o primăvară, spre vară…

Era un bărbat mare. Impozant. Avea părul alb, deși nu era foarte bătrân, umbla tot timpul elegant, îmbrăcat doar la costum, de te întrebai cum arată în chiloți. Nu era un bărbat frumos, dar era temut. Dintotdeauna. Porecla lui publică era “Bombardierul” sau “Pescărușul”, cu referire la celebra fortăreață zburătoare din al Doilea Război Mondial, dar și la filmele de groază. De unde se născuseră? Veneau de la masivitatea lui, de la stilul de a conduce. Nu ierta nimic, acoperea orice cu un covor de bombe. Nu-l interesau nici victimele colaterale. Important era rezultatul. Toată viața și-o condusese gândindu-se la rezultat !

Umplea orice încăpere în care intra. Toți colaboratorii lui povesteau cum reușea să-și domine interlocutorii prin evantaiul cunoștințelor și aroganța fluturării lor. Când vroia, era fermecător, putea fi și mitocan, mai ales cu cei mai slabi ca el, curtenitor cu femeile. Niciodată nu știai în ce dispoziție își începea ziua, dar era bine să-l eviți. După prânz își epuiza resursele și devena mai frecvenatbil.

Se scula de la cinci și jumătate, făcea o jumătate de oră de gimnastică, nu-i prea plăcea că începuse să facă o burtă țuguiată, de la prea multă bere cu alune prăjite, după care citea diverse informări. Până la 08.30 când lua micul dejun, invariabil cereale cu lapte de arahide și 4-5 felii de parizer cu muștar, știa tot ce s-a întâmplat. Lua câteva notițe, îndesa hârtiile în geantă și pleca. La Partid sau la Guvern. Acolo începea spectacolul.

Dacă era vreo ședință, să te ferească dumnezeu să intri după el. Indiferent cine era, cât de tânăr sau bătrân, cât de apropiat sau îndepărtat, își lua porția de ironie. Îi făcea pe toți să se simtă ca niște elevi de clasa a cincea, lăsați fără hârtie igienică în WC. Nu știau ce să facă, să-și tragă pantalonii așa, sau să caute atent vreo bucățică de hârtie în coșul de gunoi. Și stăteau pe vine mult timp, căutând o salvare. Care nu mai venea… Indiferent de soluție, se jurau că a doua oară nu avea să se mai întâmple.

Dacă erau toți veniți din timp la ședință, “Bombardierul” găsea un alt motiv. Fie era praf pe birou, fie cineva dormita, strănuta sau se foia neatent pe scaun. Imediat avea replica pregătiră, jap-jap, două fraze și se lăsa tăcerea vinovată. Era modul în care-și arăta dominația de la prima oră. Părea un pescăruș din Hitchcock. Zbura repede pe lângă tine, dădea una cu ciocul și pleca. Te făcea să te temi de el, indiferent dacă erai sau nu vinovat.

Devenise celebră întâmplarea în care unul din consultanții externi prezentase un material despre măsurile de relansare economică. Avea computerul conectat la un ecran mare, ca să vadă toți. Le explica cu un aer grav, îl ajuta ținuta, era gras și bărbos, îmbrăcat în stilul profesorilor americani din filme, cu blugi, sacou și papion, ce bine vor merge lucrurile dacă adoptă decalogul său. A terminat prezentarea, au început discuțiile, ministrul de finanțe s-a repezit să-l contrazică, cel de la agricultură îl susținea, consultantul gras lua notițe pe computer.

“Bombardierul” îi urmărea atent mișcările și la un moment dat, de la laptopul lui, a reconectat consultantul la ecranul mare. Grasul cu papion se juca Solitaire. Aproba din cap și muta cărțile de joc, una sub alta. Calm, profesional, ca un profesor universitar din filmele americane. Nu vedea ce se întâmplă în spatele lui, dar tăcerea se lăsa ușor în încăpere. “Bombardierul“ tăcea. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă, discuțiile se stingeau ușor. Toți se uitau la grasul cu paion. La un moment dat, a înțeles că se întâmplă ceva, a clipit speriat și a întors capul. Și-a văzut jocul pe ecran. A lăcrimat instantaneu, spunând o prostie. Nu-i computerul meu, sau ceva de genul ăsta…

În jumătate de oră era deja la aeroport, fără bagaje.

”Bombardierul” spusese doar atât :“Nu ne putem rezolva problemele cu aceeași gândire pe care am folosit-o atunci când le-am creat”. Și în jumătate de oră, grasul cu papion a fost la aeroport, fără bagaje. Întotdeauna spunea lucruri cu tâlc, care-l făceau să pară al naibii de deștept. Dar de multe ori, nici el nu înțelegea ce vrea să spună. Simțea doar că trebuie să zică ceva, ca să-i pună pe șine pe cei din jur. Ca și acum, când a dat un citat din Einstein, pe care-l citise recent pe internet, dar ceilalți habar n-aveau, așa că aveau să i-l atribuie, cu respect, și să-l citeze la rândul lor. Era un joc pe care-l știa la perfecție! Erau niște mutări de șah repetate în minte de mii de ori.

Simțea că cei din jur au nevoie de un stăpân, iar el știa să le dea suficiente motive ca să se teamă. De mic învățase că frica și foamea sunt motorul omenirii. Nu uita momentele în care mamă-sa de-a doua punea lacăt la frigider, ca să nu-i dea voie să mănânce, păstrând tot ce-i mai bun pentru fratele lui mai mic. Asta l-a făcut să-i fie foame toată viața. Mânca și acum, în fiecare dimineață parizer cu muștar, între două bucăți de pâine, ca să se sature. Altfel îi era foame toată ziua.

Va urma

This article has 2 comments

  1. Cam balbait textul:

    “Nu-i computerul meu, sau ceva de genul ăsta…

    În jumătate de oră era deja la aeroport, fără bagaje.

    ”Bombardierul” spusese doar atât :“Nu ne putem rezolva problemele cu aceeași gândire pe care am folosit-o atunci când le-am creat”. Și în jumătate de oră, grasul cu papion a fost la aeroport, fără bagaje. “

  2. La blugi, sacou si papion lipsesc “teneșii” chinezesti. Iar spectacolul il da in hangar, nu la partid si guvern.
    Astept un articol si despre hangar.

    Toate cele bune si cat mai putine… bombe!

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*