Ieri am mers mult cu mașina, vreo 6 ore, prin diverse locuri. Am remarcat un lucru: oameni nu erau nervoși, chiar dacă era o aglomerație incredibilă. N-am auzit claxoane, înjurături, ci parcă plutea un sentiment de solidaritate. Toți aveam treabă, dar nu ne certam pentru asta.
La o școală, pe seară, era ca de obicei o mare de mașini. Cred că mulți mai mulți părinți ieșiseră cu mașina ca să-și ia copiii. Iar, n-am auzit un claxon nervos, ci toată lumea încerca să se strecoare.
Am mers și pe jos, parcam unde găseam loc, nu unde aveam treabă 🙂
Sentimentul că ești mic era copleșitor. Vedeam copacii cum se îndoaie, tabla cum geme pe case, iar porțile făceau un zgomot infernal. Tot ce nu era ancorat în șuruburi sau legat cu lanț părea gata să se prăvălească. Mă uitam în jur, se rupeau crengi din copaci, umbrelele se îndoiau până la rupere, totul era învăluit într-un șuierat care te înspăimânta. Mă uitam în jur și mă întrebam ce fac dacă vine de sus, sau din stânga vreo creangă de copac sau o bucată de tablă. Nu prea aveam ce. 
Ajuns acasă, am găsit balconul curățat de obiecte, toate fiind stivuite într-un colț, de forța vântului. Dar era cald și liniște. Toată lumea adormise.
Tags:

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*